Acasă Interviuri ”E TIMPUL SĂ NE TREZIM…”

”E TIMPUL SĂ NE TREZIM…”

DISTRIBUIȚI
foto:facebook

Academicianul Ioan Aurel-Pop:

Sper, în continuare, în îndreptări, în revolte ale intelectualilor autentici și cred în forța rațiunii, a cunoașterii, a bunului simț și a echilibrului

Într-un interviu acordat în exclusivitate pentru PromptMedia.ro, prof. dr. Ioan Aurel-Pop, rectorul Universității Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, membru al Academiei Române, vorbește despre oboseala din societatea românească, democrație și anarhie, educație și bun simț, putere și echilibru. 

  • ”Ne mirăm că intelectuali subțiri, dornici însă de faimă și bani, de dominare spirituală și de exercitarea unei aroganțe publice dizgrațioase, vin și ne spun că nu avem istorie”
  • ”Românii nu sunt mai puțin integrați în Europa (mai exact în UE), fiindcă ar fi prea români! Unii cred asta, dar este o convingere falsă”.
  • ”Noi suntem și occidentali și orientali în același timp și am putea fi o punte de unire a europenilor atât de diferiți”.
  • ”Sărbătoarea Centenarului Marii Uniri nu tinde să ofenseze pe nimeni, ci vrea să onoreze poporul român și România, în cadrul concertului european”.

Ați afirmat că sintagma ”Astăzi, cine stăpânește comunicarea poate stăpâni lumea sau comunități tot mai largi” este mai adecvată societății actuale, argumentând că orice om cu o oarecare abilitate de a comunica poate explica lumii ceea ce crede el de cuviință că e bine sau e rău. ”Adică se reconstruiesc lumi sau se construiesc lumi pe baza criteriului adevărului”. Din păcate, ceea ce s-a întâmplat recent la Tg. Mureș cu reînființarea acelui liceu cu predare în limba maghiară, a confirmat aceste observații ale Dvs. Pornindu-se de la o realitate, decizia definitivă a unei instanțe judecătorești, opiniei publice i s-a prezentat un ”adevăr-semnificație”, cum l-ați numit Dvs., și de aici lucrurile au fost amplificate.

Credeți că acest incident face parte dintr-o strategie de comunicare către opinia publică internațională în legătură cu lipsa de toleranță a românilor sau pur și simplu lipsa de informare a creat confuzia și a generat tensiunile diplomatice între Ungaria și România? A fost o coincidență sau face parte din ceea ce Dvs. ați numit ”războiul informațional” cu Ungaria?

  • Din păcate, nu cunosc toate detaliile ”cazului” și, de aceea, vă rog să luați opiniile mele cum grano salis (cu oarecare rezervă). Dar, încadrând ”povestea” de la Târgu Mureș în prea bogata panoplie de evenimente neplăcute din relațiile româno-ungare din ultima vreme, nu cred că este vorba de o întâmplare sau numai de lipsa de comunicare. Ungaria și minoritatea maghiară (inclusiv componenta secuiască, devenită uneori vârf de lance) din România – cel puțin la nivelul elitelor lor – nu au renunțat niciodată după 1918 la Transilvania și, într-o formă voalată, la visul ”Ungariei Mari”. Cum Croația și Slovacia sunt acum state naționale cu politici ferme în chestiunea minorităților și cum – în ciuda tradiției și a ”dreptului istoric” – comunitățile ungare de acolo sunt relativ mici -, rămâne drept ”cal principal de bătaie” România. În România, conform recensământului din 2012, trăiesc cu puțin peste 1.200.000 de maghiari, adică mai mult de 6% din populație, de aceea țara noastră este pentru unii locul ideal de dobândire, în mod oficial, a autonomiei (inclusiv teritoriale) pentru maghiari, ca un prim pas spre atingerea scopului strategic propus. Spun ”în mod oficial” (de iure), fiindcă de facto această autonomie există în toate regiunile și localitățile în care maghiarii depășesc anumite procentaje. Revenind la evenimentul de la Târgu Mureș, reacția, din perspectiva conducătorilor maghiari, este prefect firească și se înscrie într-o procedură de continuitate: orice persoană de etnie maghiară sau orice instituție maghiară, dovedite culpabile conform legilor în vigoare, trebuie apărate și victimizate. Atunci când maghiarii din România se consideră lezați într-o formă sau alta de către justiție, de către autorități, de către instituții sau persoane, vina nu trebuie să fie niciodată a lor, a maghiarilor. Prin aceasta, firește se induce, datorită propagandei bine întreținute și dirijate, în opinia publică – nu doar internațională, ci și internă -, impresia că maghiarii sunt în mod programatic discriminați în România. După cum vedeți, protestul autorităților ungare (laice și bisericești) din România – aliniate în acțiuni organizate și ordonate în fața clădirii cu pricina – a fost imediat dublat de un gest nemaiîntâlnit în practica internațională între state aliate în NATO și membre ale UE: împiedicarea de către Ungaria a intrării României într-o organizație internațională care nu are nimic de-a face cu minoritățile, cu drepturile omului etc. Cu alte cuvinte, o problemă minoră internă a României este ridicată la rangul de conflict internațional, escaladând-o în forme aproape fantastice, augmentate fără limite. Las aici deoparte alt fapt fără precedent și fără replică pe măsură din partea României: interdicția adresată de MAE ungar diplomaților săi de a nu participa, în 2016, la celebrarea Zilei Naționale a României. Motivul nu are nicio importanță, fiindcă statele suverane nu-și stabilesc zilele naționale cu acordul țărilor vecine! Din păcate, unii lideri ai minorității maghiare din România cad în plasa întinsă de guvernul Orban, care are tot mai puțină credibilitate pe plan european și internațional, în general.

 

Într-o intervenție publică ați prezentat o serie de idei apărute în ultima vreme despre care spuneți că v-au frapat. Este vorba despre relativizarea majorităților, fundamentarea istorică a autonomiilor, românii sunt un popor fără istorie, ponegrirea personalităților istorice românești…

Cum explicați apariția în spațiul public și aderența la publicul larg a unor astfel de idei?

  • Să nu uităm că trăim în epoca post-modernă, a unui relativism fără limite. Se vorbește – și nu numai de la Fukuyama încoace – despre ”sfârșitul istoriei”, despre inutilitatea moralei, despre inexistența adevărului, despre legitimitatea violenței. Să notăm recrudescența unor ideologii totalitare, bazate pe ”dreptul forței”, pe care le credeam aproape eradicate. Se vede în mod cotidian în societatea contemporană o anumită oboseală, o lehamite de valorile consacrate prin care s-a construit civilizația, o dorință de decădere, de afundare în marasm, un fel de nepăsare vecină cu ”somnul rațiunii” etc. Vedeți, sunt ideologi și ”formatori de opinie” ori ”analiști politici” care vorbesc despre perimarea democrației, despre nevoia înlocuirii sale cu anarhia, chiar dacă această pledoarie pentru dezordine nu este numită tocmai așa. În acest context, și unii intelectuali români s-au săturat de adevăr, de dreptate, de demnitate și, mai ales, de bine, de nevoia de bine, de datoria combaterii răului. Or noi, în generația mea, am învățat încă din liceu (și nu doar la biologie sau economie) despre strădania de combatere a entropiei (ca tendință spre dezordine, dezorganizare și haos). Remediul pe care-l descopeream atunci, fascinați, era reprezentat de studiu, de cunoștințe, de acumularea de valori din toate sectoarele cunoașterii și ale practicii legate de cunoaștere. Scopul nostru ca elevi era să învățăm, ca să reușim să ne facem utili societății, să ne întemeiem familii, să aducem o contribuție la sporirea binelui țării și al lumii. Firește, era și ideologie comunistă de partid în educația românească de atunci, dar valorile universale nu erau pervertite sau, dacă partidul făcea asta, familia și dascălii autentici aveau antidotul necesar ca să ne țină pe calea cea bună. Astăzi ”se predică” mereu altceva: violență în loc de pace, superficialitate în loc de profunzime, minciună în loc de adevăr, drepturi fără obligații, aroganță fără ascultare, trai facil fără efort, analfabetism în loc de școală etc. Oameni ”cu mintea odihnită”, șmecheri, insinuanți și perverși au calea deschisă, pe acest fond de societate robotizată, formată din indivizi lipsiți de orizont cultural, de specializări solide, de cunoștințe generale. Pentru prima oară la noi am auzit acum de meseria numită ”politician”. Eu știam că orice cetățean, înainte de participa la exercitarea puterii (politica înseamnă lupta pentru putere și pentru exercitarea sa), trebuie să aibă o meserie, să se valideze într-o meserie, precum, de exemplu, ”naivul” de Ionel Brătianu, care, înainte de a intra în lupta politică, a construit poduri și șosele, la propriu, ucenicind pe lângă ”anonimi” ca Anghel Saligny. Și atunci să ne mirăm că ”intelectuali subțiri”, dornici însă de faimă și bani, de dominare spirituală și de exercitarea unei aroganțe publice dizgrațioase, vin și ne spun că nu avem istorie, că suntem ”ființe patibulare”, că trebuie să scăpăm de Eminescu, că Ștefan cel Mare a fost mic și Mihai Viteazul laș, că Nicolae Iorga, Gheorghe Brătianu sau P. P. Panaitescu au fost naționaliști, că Mircea Vulcănescu nu merită să dea numele unei școli etc.? Pe fondul a peste 40% analfabetism funcțional în România, toate acestea prind la publicul larg de minune, iar vocile celor cuminți (în sens de oameni cu gândire firească) se pierd în neant. Gustul tinerilor a fost deja educat spre spectaculos, spre insolit, spre neobișnuit, spre negare universală… Unde ați mai văzut un copil de azi din România să citească ”Făt Frumos din lacrimă”, sau ”Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, sau ”Capra cu trei iezi”, sau ”Neghiniță”, sau ”Prâslea cel voinic și merele de aur”? O să spuneți că toate sunt perimate și chiar se poate să fie așa. Copiii și adolescenții știu azi de Pokemoni (dacă nu le-o fi trecut moda!), de ”Războiul stelelor”, de ”Harry Potter” sau de ”Stăpânul inelelor” sau de noianul de jocuri oferite gratis pe internet. Comunicarea pe viu, față în față, argumentarea, scrierea corectă, vorbirea armonioasă, apărarea unor creații validate, succesiunea curentelor culturale, valorile confirmate de istorie, mesajele lui Horațiu, Dante, Shakespeare, Cervantes, Hugo, Cehov, Eminescu li se par plictisitoare. Nu ar fi așa dacă nu ar fi învățați așa! Elevii sunt învățați, încurajați, stimulați acum să nu învețe, pentru că dacă rămân inculți ajung să fie cea mai comodă masă de manevră posibilă, luând de bune toate elucubrațiile celor puternici. Natural, în focul argumentării, eu am exagerat mult aici. Sper, în continuare, în îndreptări, în revolte ale intelectualilor autentici și cred în forța rațiunii, a cunoașterii, a bunului simț și a echilibrului.

 Europa trece printr-un context complicat, marcat de o resuscitare a orgoliilor naționale, a vechilor idei de suveranitate națională, egoisme etnice sau prejudecăți etno-lingvistice.

În acest context, care este opinia Dvs. pe marginea inițiativei cetățenești europene Minority Safe Pack, parțial înregistrată la Comisia Europeană? Care credeți că vor fi efectele la nivel european ale legiferării unor astfel de propuneri? Este pregătită Europa să reziste unor asemenea încercări și să-și păstreze unitatea? 

  • Minority Safe Pack este o inițiativă maghiară sprijinită clar de Moscova, camuflată de un fel de ONG-uri declarate ”internaționale” și ”neutre”, născută pe fondul lipsei de claritate și de preciziune a autorităților europene în chestiunea drepturilor și a obligațiilor minorităților naționale. Asistăm azi în Europa, deopotrivă în interiorul și în afara UE (vezi situația recentă privind învățământul în limbile minorităților din Ucraina), la tratamente extrem de diferite ale minorităților: pe de o parte, sunt țări în care cetățenia se confundă cu naționalitatea (de ex., cine are acte oficiale de francez, adică are cetățenia franceză, este declarat ”de naționalitate franceză” și basta) sau țări care nu recunosc nicio minoritate națională (Grecia) sau țări care creează minorități artificiale (vlahii din Serbia), cu scopul dezbinării și deznaționalizării mai eficiente față în față cu țări în care minoritățile sunt ”supra-recunoscute” și ”supra-dotate” cu drepturi, de la școală de toate gradele până la reprezentare în parlamente. Până când UE (măcar) nu face ordine în acest păienjeniș de situații particulare atât de diferite, nu sunt șanse de liniște. După cum vedeți, Europa se întoarce la încrâncenări naționale și naționaliste dure, venite dinspre țări despre care se credea că au depășit acest stadiu (Franța, Olanda, Polonia etc.) sau, prin compensație, încurajează mișcări de ”regionalizare” îndrăznețe, bazate însă – cele mai multe -, pe baze naționale diferite de ale majorității. De exemplu, Kosovo s-a născut pe fondul unei populații de 90% albanezi și musulmani; Catalonia este formată din 90% catalani, un alt popor decât cel spaniol, cu o limbă diferită; Scoția are propria tradiție galică, diferită de cea a Angliei etc. Propunerile excesive de autonomizare a unor cât mai mici regiuni ale Europei vor conduce – dacă se vor pune în practică vreodată – la haos. Or haos am avut în Europa la finele Evului Mediu și în Epoca Modernă. Germania avea pe teritoriul ei de azi, la un moment dat, 360 de entități statale diferite, cu granițe, vămi, dialecte etc. Oamenii de cultură și oamenii politici înțelepți au creat limbi literare de comunicare avansată, limbi standardizate, cultivate prin școli și media ca să evite haosul și să înlesnească dialogul, comunicarea; au desființat granițe, taxe vamale, interdicții etc. ca să stimuleze progresul. Iar noi venim azi cu noi frontiere, cu noi îngrădiri, cu noi limbi (transformăm dialectele în limbi!), ca să ce? Să fragmentăm lumea, ca să fie mai ușor de dominat, de supus, de amăgit. Asemenea organizații ca aceea evocată de noi aici sunt foarte ademenitoare, fiindcă au experți în comunicare care îmbracă ideile în fraze și cuvinte roz, promit lapte și miere peste tot, când, de fapt, seamănă vânt pentru ca noi și urmașii noștri să culegem furtună.

Pe mine mă îngrijorează și altceva, legat de relativizarea conceptului de democrație: sub pretextul modernizării, al adaptării la noile realități ale mileniului al III-lea, se revine la sloganuri total antidemocratice, vehiculate chiar și în urmă cu un secol. Un înalt demnitar ungar de la începutul secolului al XIX-lea, când i s-a vorbit de imensa majoritate românească a Transilvaniei, nu a respins-o ca realitate, dar a tratat-o cu dispreț suveran, aducând în prim plan ”dreptul istoric” și calitatea maghiarilor de ”civilizatori” ai regiunii în fața ”celor înapoiați”. 

În ce măsură credeți că românii se pot integra bine în Europa păstrându-și totuși modelul de civilizație, cu o identitate puternică și bine afirmată, fără a fi acuzați de naționalism și lipsă de toleranță, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în pragul sărbătoririi Centenarului Marii Uniri?  

  • Românii nu sunt mai puțin integrați în Europa (mai exact în UE), fiindcă ar fi prea români! Unii cred asta, dar este o convingere falsă. A mai zis un ”eseist”, pe la finele anilor ’90 ai secolului trecut, că nu vom intra niciodată în Europa dacă nu renunțăm la Eminescu. După cum se vede, deși am început încet să renunțăm la Eminescu, nu ne-am integrat mai bine în Europa. Dacă ungurii ar fi renunțat la Petőfi, iar polonezii la Sienkiewicz și s-ar fi încadrat astfel dintr-o dată în Europa, am fi putut lua și noi în calcul ”rețeta” aceasta (absurdă!), dar nu s-a întâmplat nimic de acest gen. Natural, ”renunțarea la Eminescu” este doar o metaforă care denumește abandonarea autohtonismului nostru, a limbii ”lipsite de circulație”, a folclorului ”prăfuit”, a visurilor noastre romantice, a istoriei glorificate, a eroilor naționali, a miturilor fondatoare etc. Dar, dacă am face toate astea, am renunța la noi înșine! Noi suntem mai puțin integrați în Europa, pentru că ne-a tras înapoi regimul nostru comunist original, dar nu numai de asta. Există o cauză mult mai profundă: civilizația europeană învingătoare, de succes, prosperă, cea care a cucerit lumea de pe la 1500 – 1600 încoace este cea europeană occidentală, catolică și protestantă, bazată pe concurență și pe competiție, pe bănci și pe finanțe, pe monedă temeinică, pe mijloace de comunicare solide etc., or noi am aparținut secole la rând – în ciuda moștenirii noastre romane, a numelui venit de la Roma și a limbii neolatine – civilizației europene răsăritene, bizantine, cu inflexiuni slave – o civilizație onorabilă, dar una contemplativă, isihastă, fatalistă (”Dumnezeu a dat, Dumnezeu a luat …”). Iar acest model de civilizație – mai ales după căderea Constantinopolului sub turcii otomani – s-a dovedit perdantă, modestă, slabă și a intrat în recul. Cu alte cuvinte, modelul nostru de civilizație nu s-a validat la nivel european și planetar. Mai mult, fiind mereu supuși – în forme mai dure sau mai laxe, directe și indirecte – altora, adică unor stăpâni, am învățat repede să nu producem mult peste nevoi, fiindcă tot surplusul ni se ia, ni se confiscă. Și nici azi nu suntem foarte departe de această mentalitate și chiar – pe ici pe colo – de această realitate. Englezul, francezul, neamțul sunt învățați de secole cu concurența, cu întrecerea, cu reușita, având și mentalitate de învingători și știind că dacă omul muncește bine este și răsplătit bine… Sau cel puțin așa a fost până nu demult. Acum s-au mai degradat lucrurile și în Occident.

Cu toate acestea, civilizația noastră are un mare avantaj de care nu profităm: noi suntem și occidentali și orientali în același timp și am putea fi o punte de unire a europenilor atât de diferiți. ”Lentoarea” aceasta a Orientului, aplecarea spre meditație, spre doinire și chiar spre un oarecare fatalism ar prinde, poate, bine unui Occident prea tehnicizat, prea digitalizat, prea ”punctual” și prea dezamăgit în același timp. Dar nu ne pricepem, nu vrem, nu îndrăznim! Nu cred că, în societatea secolului al XXI-lea, zestrea noastră istorică – cui îi mai pasă azi de trecut? – este un handicap major al integrării noastre europene. Aș zice că, dimpotrivă, spațiul nostru geografic și uman (”spațiul mioritic” al lui Blaga, de care unii se dezic azi sau pe care-l ironizează sfidător), obiceiurile noastre, doinele, horele, casele tradiționale, bisericile pictate de zid, bisericile de lemn, toată acea moștenire bizantină sunt atu-uri deosebite într-o Europă golită de sens, dezorientată, egalizată, americanizată, globalizată, fără personalitate. Avem o voce în această Europă și dacă suntem cinstiți nu avem cum să fim acuzați de naționalism. Firește, trebuie să luăm lecții de conduită și de comunicare, fiindcă adevărul nostru nu iese singur la lumină ca un porumbel alb, vizibil pentru toată lumea. Trebuie să reînvățăm repede limbajul corectitudinii, al încrederii și, mai ales, al demnității. Nu putem face țara – prin propagandă – mai bună și mai frumoasă decât este, deoarece nu vom fi credibili, dar putem să o prezentăm în ochii lumii așa cum este, adică normală (cât poate fi ceva normal azi!), cu bune și cu rele. Dacă ne înfățișăm catastrofic (în genul: ”Nu am fost niciodată capabili de nimic bun!”) sau apoteotic (în genul: ”Suntem cel mai vrednic popor din lume, vechi de trei mii de ani, care i-am învățat pe occidentali ce este civilizația!), adică dacă ne situăm la extremele realității, nu ne va crede nimeni și ne vom continua traiul modest, cu toate complexele noastre, fără relief. Ieșirea din acest tunel este simplă și se poate face printr-un act de voință colectivă a elitei autentice, care, momentan, pare pasivă, dezamăgită, adormită. Este timpul să ne trezim…

 În concluziile volumului ”Puterea cuvintelor”, profesorul Ovidiu Cristea atrage atenția că o istorie scrisă doar pe baza știrilor care au circulat ar fi asemenea unui turn al lui Babel. Cititorul nu ar mai ști ce să înțeleagă dintr-o mulțime de mărturii, de cele mai multe ori contradictorii. Această concluzie mi-a amintit de sublinierea Dvs. că, înainte de a generaliza, istoricii trebuie să reconstituie faptele așa cum au fost și, în acest context, ați adus în atenție nu doar importanța informației, ci și a comunicării.

Ce și cum ar trebui să comunicăm celorlalți despre cine sunt românii, păstrându-ne în același timp un echilibru?

  • Istoricii sunt ca zidarii, adică pun cărămidă peste cărămidă. Firește că sunt importanți arhitecții, inginerii și alții, care fac planurile și care stabilesc materialele adecvate, dar casa nu se poate face fără cărămizi, fără elementele de bază. Izvoarele sunt pentru istoric la fel precum cărămizile pentru zidar! Nu poți scrie istoria din impresii, din simple amintiri ori din ceea ce au scris alții, ci este obligatoriu să ajungi la surse, să le descifrezi, să le tălmăcești, să le integrezi apoi într-un ansamblu etc. Din păcate, mulți intelectuali – între care și unii istorici – nu au răbdarea și pregătirea să pornească de la surse și se hazardează în speculații gratuite. Este drept că accesul la mărturii este dificil: e nevoie de pregătire paleografică, epigrafică, de cunoașterea limbilor vechi, de tenacitate etc. Dacă le spunem celorlalți că românii au inventat scrierea, acum cinci milenii, la Tărtăria, pe Mureș sau că daco-geții erau aproape cel mai numeros și mai civilizat popor din lume, de la care înșiși romanii ar fi învățat latinește, dacă le spunem că din limba noastră derivă aproape toate limbile europene etc., ajungem – evident – ridicoli. La fel, dacă le comunicăm oamenilor că nu am construit nimic de-a lungul vremii, că am fost doar victimele altora, că ne-am plecat mereu capul, că toți ne-au batjocorit, noi fiind masă amorfă, ”fețe patibulare”, ”guri vulgare”, că nu am avut elite și eroi, că ne-am falsificat trecutul etc., devenim jalnici, demni de milă. În ambele cazuri ne facem de râs, pentru că autenticii intelectuali sesizează ușor falsul, minciuna, exagerarea. Sarcina noastră este, aparent, simplă: să comunicăm, normal și cursiv, adevărul omenește posibil. Să scriem, cu dovezi, că suntem un popor romanic, ca italienii, francezii, spaniolii, portughezii etc., formați ca orice popor romanic, în mileniul I al erei creștine, că vorbim o limbă neolatină, că suntem singurul popor romanic de credință bizantină, că am viețuit, supraviețuit și conviețuit, alături de alte popoare, că ne-am format state când a fost vremea și sorocul, că ne-am luptat pentru viață ca și alții etc. Nu trebuie să spunem că am fost excepționali, fiindcă nu am fost, și nici că am fost nevolnici, fiindcă nu am fost. Trebuie să ne comparăm mereu cu alții, dintre care unii s-au risipit în patru vânturi, unii s-au înălțat mai mult, iar unii au fost cam ca noi… Pentru toți a fost un loc sub soare și mai este încă. Istoria noastră – spun asta mereu – nu a fost spectaculoasă și mereu glorioasă, dar nici ticăloasă și mereu rușinoasă, ci a fost una obișnuită, ca viața, cu suișuri și coborâșuri. Avem în trecutul nostru momente sublime, pe care se cuvine să le relevăm fără ostentație, dar avem și momente penibile, pe care nu avem dreptul să le obturăm cu falsă pudoare. Nu am fost o mare putere, dătătoare de ton pe eșichierul Europei, dar nici cufundați în nimicnicie și anonimat. Am păstrat cât de cât un anumit echilibru, fapt pentru care încă existăm. Cred că acest fel de mesaj ne vine din trecut. Nu este vorba despre un mesaj excepțional, dar nici despre unul de care trebuie să ne rușinăm. Este clar că asemenea mesaj nu-i mulțumește pe unii, care-l califică drept banal, dar nu putem schimba viața după gusturi, după capricii, după dorințe individuale.

Sărbătoarea Centenarului Marii Uniri nu tinde să ofenseze pe nimeni, ci vrea să onoreze poporul român și România, în cadrul concertului european. Noi nu vom celebra în anul 2018 ”România 100” – cum vor să ne convingă unii, ca și cum țara noastră ar fi pe lume doar de o sută de ani -, ci un secol de la ”ora astrală” a românilor, când s-a desăvârșit statul național unitar. Altminteri, România, sub forma țărilor românești sau a Valahiilor sau a Romaniilor (după expresia lui Nicolae Iorga), există încă din epoca etnogenezei și nu are nevoie de la nimeni de certificate de funcționare. Unii concetățeni maghiari se supără pe adevăr, pe constatări firești și ne dau lecții de europenism (?!) și de ”democrație” (?!). Se simt jigniți de orice remarcă realistă care prezintă și calitățile poporului român. Liderul actual al UDMR se supără dacă prezentăm semnificația Zilei Naționale pentru români sau importanța Marii Uniri, dar spune, prin contrast, că nu are motiv să sărbătorească Ziua Națională a României, că românii nu au făcut nimic în Transilvania în suta de ani trecută, în schimb ungurii, în o mie de ani… Acestea nu sunt atitudini de conciliere și de dialog, ci de ostilitate. Evident, nu au toți românii motive de bucurie la 1 Decembrie, dar toți cetățenii români au obligația să respecte Ziua Națională și simbolurile statului român. Iar despre democrație se poate discuta – fiindcă trăim într-o țară liberă -, dar principiile democratice trebuie acceptate și respectate, în acord cu reglementările interne și internaționale. Dacă în toate țările europene s-ar respecta drepturile minorităților etnice ca în România, atunci nu am avea decât de câștigat ca europeni, iar atmosfera internațională ar fi una de conlucrare, de dialog și de înțelegere.

pentru Prompt Media, Antuanela Roșioru

1 COMENTARIU

Dă-i un răspuns lui Profesorul Ioan Aurel Pop este noul președinte al Academiei Române | PROMPT MEDIA Renunțați la răspuns

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.