96285 – 30112010 – Se împlinesc 92 de ani de la desăvârşirea unităţii naţionale, moment semnificativ pentru istoria românilor, dar şi pentru cea a „Bătrânului Continent”. Contextul internaţional este cel al Primului Război Mondial, care marchează sfârşitul unei lumi create de marile puteri la Congresul de la Viena (1814-1815). Secolul al XIX-lea cronologic se încheie la 31 decembrie 1900 dar politic el apune doar la finele războiului generalizat între anii 1914-1918. Consecinţele acestuia sunt enorme pentru noua structură
a Europei: prăbuşirea a patru mari imperii, ţarist, german, austro-ungar şi otoman; apariţia de noi state naţionale sau desăvârşirea unităţii naţionale a altora: Austria, Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, Polonia, România, Ungaria; începutul destrămării imperiilor coloniale.
Participarea României la Primul Război Mondial alături de Antantă împotriva Puterilor Centrale a avut drept scop tocmai dorinţa realizării unităţii depline a tuturor românilor. Prima provincie care s-a unit cu ţara a fost Basarabia. La 27 Martie 1918, orele 17, a avut loc Adunarea Sfatului Ţării. În sală au fost prezenţi toţi membrii cabinetului Republicii Moldoveneşti, primul ministru, Alexandru Marghiloman, trimisul special al regelui Ferdinand. Sfatul Ţării cuprindea: 103 români, 13 ruteni, 7 ruşi, 6 evrei, 5 găgăuzi, 2 germani, 1 polonez şi 1 armean. Total 138 de membri. În urma rezultatului de la vot, 86 pentru, 3 contra, 36 abţineri, 13 absenţi, s-a declarat unirea Basarabiei cu România. Ziarul „Tribuna” din 30 martie publică Moţiunea Unirii şi telegrama transmisă regelui Ferdinand, anunţând această decizie, relatează despre Tedeum. Moţiunea Unirii preciza: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica democratică moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră, şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa România”.
Unirea Bucovinei cu România a fost proclamată la 28 noiembrie 1918 de către Consiliul General al Bucovinei. La iniţiativa fruntaşilor luptei naţionale, Sextil Puşcariu şi Iancu Flondor, s-a decis convocarea în octombrie 1918 a unei mari adunări reprezentative a românilor din provincia Bucovina, pentru a hotărî soarta ei. S-a format un Consiliu Naţional Român, prezidat de Dionisie Bejan, care avea în componenţa sa 50 de reprezentanţi din toate păturile sociale şi din toate zonele provinciei. Consiliul Naţional a înfiinţat un organ cu caracter de guvern, numit Consiliul Secretarilor de Stat, format cu 14 membri. Congresul General al Bucovinei s-a desfăşurat la 28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, în Sala Sinodală a Palatului Mitropolitan. O mulţime de locuitori din toate colţurile provinciei au venit la Cernăuţi să fie prezenţi la marele eveniment. Au participat reprezentanţi ai altor etnii, polonezi, ruteni, germani. În fruntea adunării s-au aflat Iancu Flondor, Dionisie Bejan şi Ion Nistor. La propunerea lui Flondor, congresul a votat cu majoritate zdrobitoare o rezoluţie în care se preciza: „Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.
Spre sfârşitul anului 1918 situaţia Puterilor Centrale este din ce în ce mai critică şi acestea solicită Antantei să poarte discuţii în vederea încetării războiului. Noul împărat, Carol I de Habsburg se adresează, la 16 octombrie 1918, cetăţenilor imperiului dualist cu un manifest intitulat „Către popoarele mele credincioase” în care propune un plan de reorganizare a acestuia. Răspunsul românilor transilvăneni vine prompt. Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român adoptă „Declaraţia de Independenţă a Transilvaniei”, citită în Parlamentul Ungariei, la Budapesta, la 18 octombrie 1918, de Alexandru Vaida-Voevod. La 30 octombrie 1918 se constituie, la Budapesta Consiliul Naţional Român Central având în componenţa sa şase reprezentanţi ai P.N.R., Vasile Goldiş, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ştefan Cicio Pop, Alexandru Vaida Voevod, Aurel Vlad, şi şase reprezentanţi ai P.S.D., Tiron Albani, Ion Flueraş, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu, Baziliu Surdu. În ziua următoare aceştia adoptă o proclamaţie: „Către naţiunea română”, în care românii transilvăneni sunt informaţi despre constituirea consiliului şi a obiectivelor sale. La 3 noiembrie 1918 C.N.R.C. îşi mută sediul la Arad. Peste câteva zile, la 7 noiembrie 1918, C.N.R.C. hotăreşte înfiinţarea de gărzi naţionale şi de gărzi civile rurale pe întreg teritoriul locuit de români în Transilvania şi Ungaria, iar la 11 noiembrie 1918 se constituie Statul Major al acestora. În aceeaşi zi, la Compiagne, întrun vagon de cale ferată garat pe o linie secundară, se semnează armistiţiul dintre Antantă şi Germania, principala forţă a Puterilor Centrale. În zilele de 13-15 noiembrie 1918 se derulează la Arad tratative între C.N.R.C. şi delegaţia guvernului Károlyi condusă de ministrul naţionalităţilor Oszkár Jászy. Acesta propunea o organizare cantonală, de tip elveţian, a Transilvaniei dar românii respingeau aceste planuri. Exasperat, ministrul întreabă: „În definitiv dumneavoastră, domnilor, ce doriţi ?” Preţ de mai multe secunde se aşterne liniştea în sala unde se purtau discuţiile. Aceasta este întreruptă de Iuliu Maniu, care formulează răspunsul: „Ruptură totală, domnilor. Asta vrem, domnilor, ruptură totală”. Este momentul afirmării depline a suveranităţii românilor din imperiul dualist. La 18 noiembrie 1918, Marele Naţional Sfat al Transilvaniei lansează proclamaţia „Către popoarele lumii”, în care se aduce la cunoştinţa opiniei publice mondiale dorinţa românilor din imperiu de a se uni cu România. Un nou manifest al acestuia, lansat la 20 noiembrie 1918, convoacă, pentru 1 decembrie 1918, Marea Adunare Naţională la Alba Iulia, iar în ziua următoare episcopii greco-catolici şi ortodocşi îşi exprimă adeziunea la actul unirii. Pe parcursul lunii noiembrie 1918 consilile naţionale comitatense şi locale preiau puterea în Transilvania.
1 Decembrie 1918, are loc în sala Casinei din Alba Iulia, Marea Adunare Naţională, cu participarea a 1228 de delgaţi aleşi în circumscripţiile electorale sau desemnaţi de diferite organizaţii politice, culturale, profesionale, religioase, etc. Se alege un Birou al Adunării, format din Gheorghe Pop de Băseşti, episcopii Ioan I. Pop şi Dimitrie Radu, preşedinţi; Ştefan Cicio Pop, Teodor Mihali, Ioan Flueraş, vicepreşedinţi; un secretariat compus din nouă membri. Venerabilul Gheorghe Pop de Băseşti, în vârstă de 83 de ani, deschide adunarea. Vasile Goldiş rosteşte cuvântarea solemnă şi citeşte rezoluţia în care se spune la început: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 18 noiembrie / 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România. Adunarea proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al naţiunii române la întreg Banatul, cuprins între Mureş, Tisa şi Dunăre.” Apoi au luat cuvântul Iuliu Maniu şi Iosif Jumanca, reprezentanţii partidelor care formaseră C.N.R.C. Delegaţii au votat în unanimitate, cu ovaţii prelungite, Rezoluţia în care se proclama unirea. Pentru administrarea Transilvaniei, Marea Adunare Naţională alege Marele Sfat Naţional având în componenţa sa 250 de membri, aleşi 200 şi desemnaţi 50. La rândul său, acesta validează un guvern provizoriu, denumit Consiliu Dirigent. Populaţiei, peste 100.000 de oameni, prezente la Alba Iulia i se aduce la cunoştinţă actul privind adoptarea rezoluţiei care prevede unirea Transilvaniei cu România. Vestea este primită cu mare entuziasm. A doua zi se întruneşte Marele Sfat Naţional, prezidat tot de Gheorghe Pop de Băseşti, acum alături de episcopii Iuliu Hossu şi Miron Cristea. Acesta desemnează Consiliul Dirigent prezidat de Iuliu Maniu. Cele două organisme îşi stabilesc sediul la Sibiu. La 14 decembrie 1918 se prezintă la Bucureşti o delegaţie a Marelui Sfat Naţional, care prezentă oficial conducerii ţării Declaraţia de Unire a Transilvaniei cu România. Din aceasta au făcut parte episcopii Miron Cristea şi Iuliu Hossu, alături de Vasile Goldiş şi Alexandru Vaida-Voevod. La 15 octombrie 1922, regele Ferdinand şi regina Maria s-au încoronat la Alba-Iulia ca suverani ai României Mari.
În felul acesta s-a încheiat procesul de făurire a statului naţional român, având o suprafaţă de 295.049 kmp, locul 10 în Europa, şi o populaţie de 16.500.000 de locuitori, locul 8 în Europa. Acest proces s-a bucurat de o recunoaştere internaţională prin tratatele de pace încheiate cu Austria, la Saint Germain, semnat de reprezentanţii ţării noastre la 10 decembrie 1919, şi cu Ungaria, la Trianon, semnat la 4 iunie 1920. www.promptmedia.ro
