156294 – 04092020 – Într-o analiză publicată în luna august în The Conversation, Clemens Hoffmann, profesor de Relații Internaționale la University of Stirling, consideră că actualul conflict din Estul Mediteranei între Turcia și Grecia este doar în aparență o dispută legată de resursele energetice, fiind mai mai degrabă un conflict legat de stabilirea unor zone de influență, ca urmare a vidului lăsat de SUA în regiune.
Argumentul cercetătorului, care o perioadă a fost și profesor asociat la Universitatea Bilkent din Ankara, se bazează, pe de o parte, pe analiza fluctuațiilor de preț la gazele naturale și pe faptul că rezervele aflate acum în dispută au fost descoperite în urmă cu un deceniu.
”Înrăutățirea situației din Estul Mediteranei, des descrisă drept un conflict de gaze, a căpătat un impuls. Poate părea un moment ciudat pentru a lupta pe tema gazelor atunci când prețurile sunt în scădere din cauza cererii slabe și a retragerii investitorilor. Deci, ce explică conflictul crescând între Turcia, Grecia, Cipru și Egipt, care se bazează pe alte puteri regionale și europene?”, semnalează Hoffmann.
Acesta face o succintă trecere în revistă a problemei rezervelor de petrol și gaze descoperite în urmă cu un deceniu în Mediterana de Est, a căror valoare este estimată la mii de miliarde de dolari, chiar și la prețurile de astăzi.
La 13 august, președintele turc Recep Tayyip Erdoğan a avertizat că va exista un preț mare pentru oricine atacă vasul de foraj turc Oruç Reis, care explorează petrol și gaze în apele revendicate atât de Turcia, cât și de Grecia. Aceasta a avut loc după ce o coliziune între fregatele marinei grecești și turce a lăsat actorii internaționali în stare de alertă, determinând Franța să anunțe imediat că va sprijini militar Grecia, în timp ce Angela Merkel ar fi invitat liderii greci și turci la discuții menite să detensioneze situația.
Profesorul Hoffmann mai arată că până de curând, conflictul turco-grec pe tema hidrocarburilor era asociat foarte mult cu problema cipriotă, dar este de părere că actualul context schimbă oarecum perspectiva. Vechii rivali din Marea Egee sunt acum aproape în aceeași situație din 1974.
Turcia solicită drepturi de exploatare într-o zonă pe care o revendică drept raft continental, lucru pe care Grecia îl contestă argumentând că toate insulele sale locuite sunt înconjurate de o zonă economică exclusivă (ZEE) de 200 de mile, conform Convenției ONU privind Legea Mării, la care Turcia nu este parte. O aplicare oarbă a acestor reguli „blochează” drepturile de exploatare a Turciei într-un colț mic din jurul Golfului Antalya.
Ambele revendicări sunt formalizate în acorduri bilaterale cu alte țări din regiune. La sfârșitul lui 2019, Turcia a semnat un acord cu Guvernul libian și, mai recent, Grecia cu Egiptul.
Acordul turco-libian implică faptul că nici măcar cea mai mare insulă greacă, Creta, nu are un raft continental – să nu mai vorbim de mult mai micul Kastelorizo de pe coasta turcească (Lycian). Această poziție este complicată din punct de vedere legal, dar pretenția Turciei asupra unei părți din zona offshore părea înțeleasă în special de Germania. Liderii UE nu au fost de acord să impună Turciei noi sancțiuni pentru a le adăuga pe cele pe care le- au impus anterior ca răspuns la forajul din Cipru – cel puțin pentru moment, iar Erdoğan ar fi promis cancelarului Merkel că Turcia își va atenua poziția în disputa cu Grecia.
Cu prețul gazului în scădere, se pune problema dacă este rentabilă exploatarea acestor resurse chiar acum – cu atât mai puțin dacă se are în vedere și planul Israelului, Greciei și Ciprului de a construi conducta EastMed pentru a vinde gazul către UE (care exclude Turcia).
Totuși, prăbușirea prețurilor la gaz este depășită de prăbușirea lirei turcești. Turcia are nevoie de o creștere a resurselor și de schimburi valutare pentru a-și susține moneda, în ultima vreme bazându-se pe dolarii din Qatar. În acest context, căutarea bogăției energetice pare intuitivă.
”Doar că nu este, mai arată profesorul Hoffmann. Explorarea și producția de gaz, în special pe fundul mării, necesită investiții puternice în avans – fără a lua în calcul costurile geopolitice. În mod surprinzător, Israelul preferă acum energia solară față de centralele pe gaz, în timp ce a oprit în totalitate forajul (legal) în totalitate Cipru.
În tot acest context, Turcia continuă să susțină că poziția sa este mai degrabă defensivă decât expansionistă, dar unii comentatori indică existența unei strategii – ”Mavi Vatan (Patria Albastră) în estul Mediteranei. În cel mai bun caz, este vorba despre hegemonia navală, dar, în cel mai rău caz, există și un scenariu care presupune revizuirea frontierelor convenite prin Tratatul de la Lausanne din 1923.
Angajarea continuă a Turciei față de nordul Ciprului ocupat de turci, pe lângă introducerea lirei în părțile din nordul Siriei pe care le controlează, sunt considerate indicii ale unei asemenea politici. Cu toate acestea, cu Turcia înghețată de conducta EastMed și de majoritatea acordurilor ZEE din regiune, afirmația lui Erdoğan poate fi privită mai degrabă ca o încercare de a se impune la masa negocierilor, decât ca o încercare de preluare a teritoriului sau a energiei.
Aliniamente regionale
Cu toate acestea, asertivitatea turcă a coalizat în mod natural potențialii adversari – inclusiv Grecia, Cipru, Egipt, Franța și, de asemenea, Irak, unde forțele turcești desfășoară o mare operațiune împotriva separatistului kurd. Între timp, Emiratele Arabe nite sunt văzut ca vârf de lance al acestei alianțe.
Monarhiile din Golf și Egipt sunt amenințate de Turcia și poziția de frăția pro-musulmană a Qatarului, la care se adaugă acordurile lor de cooperare militară, inclusiv o instalație navală din fortăreața rebelă libiană din Misrata. Emiratele Arabe Unite intervin și în Libia, solicitând în mod deschis responsabilitatea pentru un recent atac în vestul Libiei, unde drone turcești operează în sprijinul GNA (Guvernul de Uniune Națională). Împreună cu acordul ZEE Turcia-Libia, arată cât de strâns legat este conflictul de gaze cu războiul civil al Libiei.
Acordul de pace al Emiratelor Unite cu Israelul poate fi văzut în lumina acestui expansionism turc. Dar dacă Israel susține tacit alianța, mai asertivă este o altă putere mediteraneană, condusă de un președinte care a declarat NATO, în 2019, „în moarte cerebrală”, parțial cu referire și la invazia Turciei în nordul Siriei.
Vizita lui Emmanuel Macron la Beirut nu a fost în niciun caz la fel de accidentală ca explozia care a devastat capitala libaneză. Franța și Emiratele Arabe Unite s-au angajat să co-finanțeze reparațiile portului, eliminând oferta propusă de Turcia. Franța are acum acorduri militare cu Emiratele Arabe Unite , Grecia , Cipru și Egipt, toate orientate către limitarea acțiunilor unui membru NATO și candidat la UE.
”Și în timp ce Berlinul este lăsat să încerce să stabilească un echilibru în confruntarea Grecia-Turcia, Washingtonul, în mod tradițional garantul păcii dintre rivalii NATO din Marea Egee, a fost aproape total tăcut. Există un sentiment că toate partidele doresc să profite de acest lucru, atât pe mare cât și pe uscat, înainte de alegerile americane. Este ciudat acest vid, mai degrabă decât combustibilii fosili.
Odată cu retragerea SUA, Moscova și-a continuat opacitatea și UE pare să se îndepărteze de Turcia, ceea ce face ca, din păcate, scena să fie pregătită pentru și mai multă instabilitate”, mai scrie profesorul Clemens Hoffmann.
