175760 – 02072025 – Președintele SUA, Donald Trump, a dezvoltat un model personal pentru exercitarea diplomației. Începe prin a pune condiții altor națiuni, apoi le cheamă la negocieri. Dacă negocierile nu au loc sau nu reușesc, ia măsuri punitive. În paralel, emite amenințări menite să intensifice procesul sau să încurajeze acțiunea lăudându-și interlocutorul.
Modelul a fost aplicat în timpul recentului episod cu Iranul. Trump a cerut Iranului să renunțe la programul de arme nucleare, amenințând cu consecințe dacă armate dacă acest lucru nu se întâmplă. Apoi s-a angajat în negocieri indirecte cu Iranul, remarcând public că negocierile par promițătoare. La un moment dat, chiar a stabilit o dată pentru finalizarea negocierilor, dar când termenul a fost depășit a luat măsuri militare dramatice.
Un al exemplu este summitul NATO de la Haga. De mai multe ori a făcut declarații că SUA se vor retrage din Alianță dacă parteneri nu vor crește propriile cheltuieli pentru apărare. A stabilit și o țintă financiară foarte ambițioasă, pentru multe țări împovărătoare. De altfel, Spania s-a opus. După ample negocieri, punctate de avertismentele periodice ale lui trump, la Haga a ieșit cum a vrut el. Membrii NATO, cu excepția Spaniei, s-au angajat să aloce 5% din PIB pentru apărare până în 2035.
În ambele cazuri, a existat o cerere maximală, urmată de o perioadă de negociere și semnale de dorință de a lua măsuri drastice dacă discuțiile nu au reușit sau de a se împăca dacă discuțiile au reușit. În Iran, acest proces a dus la atacuri aeriene. La NATO, a obținut ce a vrut.
Un model asemănător s-a dezvoltat în eforturile lui Trump de a modela sistemul de tranzacționare globală.
Mai întâi a fost șocul tarifelor dramatic mai mari la nivel global, urmat de deschiderea de a negocia cu fiecare în parte.
Apoi, există cazul Rusiei și Ucrainei. Procesul de negociere a început cu un șoc pentru Ucraina, când Washingtonul a spus că este pregătit să reducă sau chair să abandoneze sprijinul pentru Kiev. Apoi, Trump a căutat să deschidă negocieri cu Rusia cu o dorință uimitoare de soluționare pe cheltuiala Ucrainei. Scopul șocului a fost de atenua anxietățile Rusiei asupra performanței SUA în Ucraina și de a indica faptul că Statele Unite nu vor profita de aceste anxietăți. De fapt, Washingtonul a dorit ca Moscova să știe că este pregătit să ofere beneficii economice Rusiei. Trump a cerut discuții pentru a încheia războiul. Președintele rus, Vladimir Putin, a aflat trei lucruri din aceasăăt mișcare: pe SUA nu le interesează viitorul Ucrainei, eșecul militar al lui Putin în Ucraina era inacceptabil, iar indiferența lui Trump față de viitorul Ucrainei (și ostilitatea sa față de NATO) i-au oferit lui Putin timp pentru a-și îmbunătăți poziția în Ucraina. Cu alte cuvinte, Putin nu a putut permite războiului să se încheie pe baza succeselor sale slabe. El a considerat poziția SUA asupra NATO (și dorința lui Trump de a se stabili) ca o oportunitate.
Importantă este corelarea eforturile de a pune capăt războiului din Ucraina cu schimbările care se petrec în NATO. Una dintre dimensiunile reconcilierii lui Trump cu alianța este frica – teama Moscovei că NATO ar putea acționa împotriva Rusiei și teama în rândul membrilor NATO de agresiunea rusească. În acest sens,
reconcilierea lui Trump cu NATO ar putea schimba dinamica războiului din Ucraina, plasând Rusia într-o poziție în care s-ar putea confrunta cu o intervenție NATO unită sau cu un ajutor masiv și coordonat pentru Ucraina.
Refuzul lui Putin de a negocia sfârșitul războiului (parțial din cauza fragmentării NATO) a fost înlocuit de nevoia de a lua în considerare ceea ce NATO, acum, inclusiv SUA, va face. După deciziile NATO de la Haga, Putin ar putea fi determinat să înceapă negocierile pe care le-a dorit Trump.
Acestea sunt doar câteva cazuri, dar sunt importante.
Diplomația convențională funcționează pentru a construi relații stabile și previzibile între națiuni și surprize și amenințări perturbatoare. Modelul de diplomație al lui Trump transformă aceste convenții prin introducerea șocului și incertitudinii ca bază pentru diplomație și include amenințările explicite și implicite, atât militare cât și economice, ca fundament al diplomației. Cazul Rusiei și Ucrainei este încă incert, iar dimensiunea economică este încă în fază incipientă. Dar se poate spune că apare un ”model Trump” în ceea ce privește diplomația. – traducere și adaptare după https://geopoliticalfutures.com
