179140 – 11082026 – În primele șase luni ale anului 2026 au fost radiate 46.283 de firme, cu 5,69% mai multe decât în aceeași perioadă a anului precedent, numărul societăților dizolvate a ajuns la 29.818, în creștere cu 12,95%, iar 3.855 de societăți și persoane fizice autorizate au intrat în insolvență, cu 12,36% mai multe decât în primul semestru din 2025. Iar atunci când trei indicatori juridic diferiți, care surprind forme distincte de retragere, încetare sau incapacitate economică, evoluează simultan în aceeași direcție, nu mai avem de-a face cu o simplă rotație statistică a întreprinderilor, ci cu manifestarea unei fragilități tot mai accentuate a economiei private, este de părere deputatul Raisa Enachi.
Radierea nu este insolvență, dizolvarea nu este radiere, iar aceste cifre nu trebuie adunate pentru a fabrica artificial un număr spectaculos de firme „închise”, însă tocmai separarea lor face tabloul economic mai relevant, pentru că avem simultan mai multe ieșiri din economie, mai multe societăți care intră în procesul juridic al încetării existenței și mai multe întreprinderi care nu mai reușesc să își onoreze obligațiile exigibile.
O economie nu ajunge în dificultate într-o singură zi și nici nu își anunță declinul printr-o singură statistică, pentru că înaintea unei recesiuni severe apar comprimarea marjelor de profit, diminuarea lichidităților, amânarea investițiilor, restrângerea consumului, scumpirea finanțării, deteriorarea disciplinei de plată și, în cele din urmă, retragerea capitalului din activitățile în care randamentul nu mai justifică riscul asumat.
România se află astăzi într-o asemenea succesiune economică, iar faptul că pentru 2026 sunt proiectate stagnare sau chiar contracție economică, în timp ce deficitul bugetar rămâne la un nivel foarte ridicat, arată cât de îngust a devenit spațiul de manevră: statul trebuie să își reducă dezechilibrul bugetar într-un moment în care economia care ar trebui să producă veniturile necesare acestei ajustări aproape că nu mai crește.
Aceasta este problema economică fundamentală pe care politica fiscală a ultimilor ani a refuzat să o privească până la capăt, un deficit public nu poate fi corectat indefinit prin comprimarea sectorului privat care îl finanțează, deoarece majorarea veniturilor fiscale obținută astăzi printr-o presiune mai mare asupra întreprinderilor poate produce mâine o bază de impozitare mai mică, mai puține investiții, mai puține locuri de muncă și, în final, venituri bugetare mai reduse.
Bugetul public nu generează prin el însuși valoarea economică din care se alimentează, pentru că înaintea TVA, a impozitului pe profit, a contribuțiilor sociale și a oricărei alte prelevări există capitalul investit, munca, producția, vânzarea, riscul antreprenorial și profitul, iar dacă statul ajunge să trateze rezultatul acestei succesiuni exclusiv ca pe o rezervă disponibilă pentru acoperirea propriilor dezechilibre, raportul dintre economie și fiscalitate se inversează: întreprinderea nu mai este privită ca sursă de dezvoltare, ci predominant ca sursă de colectare.
O firmă poate suporta, pentru o perioadă, un consum mai slab, energie mai scumpă, un cost mai ridicat al creditului și chiar o anumită majorare fiscală, însă capacitatea sa de absorbție nu este nelimitată, iar atunci când aceste presiuni acționează simultan, ele nu se mai însumează pur contabil, ci se multiplică, pentru că reducerea vânzărilor întâlnește costurile fixe, creditul mai scump întâlnește lipsa de lichiditate, iar fiscalitatea suplimentară este plătită dintr-o marjă care deja s-a contractat.
În acel punct, întreprinzătorul nu mai decide între o profitabilitate mare și una mai redusă, ci între continuarea unei activități cu randament insuficient și retragerea capitalului, iar închiderea unei întreprinderi nu înseamnă dispariția unei simple poziții din Registrul Comerțului, ci dispariția unui nod economic care genera salarii, contracte, achiziții, contribuții sociale, impozite, TVA și venituri pentru alte întreprinderi aflate în același circuit.
Există însă un paradox și mai greu de ignorat.
În ultimele săptămâni, Parlamentul a fost convocat în sesiuni extraordinare pentru adoptarea unor reforme restante din PNRR, pe agenda inițială fiind cinci proiecte legate de aproximativ 4,25 miliarde de euro, în timp ce valoarea granturilor pe care România încearcă să le securizeze în această perioadă se situează în jurul a 4,5 – 4,6 miliarde de euro. Acești bani nu sunt destinați, în sens contabil, acoperirii deficitului bugetar și ar fi incorect să îi prezentăm astfel, însă legătura lor cu finanțele publice este directă, pentru că investițiile finanțate prin granturi europene nu mai trebuie susținute în aceeași proporție din venituri naționale sau din împrumuturi, iar pierderea unor asemenea resurse obligă statul fie să abandoneze investiții, fie să găsească alte surse de finanțare într-o economie care suportă deja costul unei ajustări fiscale severe.
Faptul că România a ajuns să trateze cu o asemenea urgență accesul la câteva miliarde de euro din PNRR, în timp ce zeci de mii de firme sunt radiate, dizolvările cresc cu aproape 13%, iar insolvențele cu peste 12%, descrie una dintre contradicțiile cele mai grave ale actualului model economic: căutăm capital european pentru a susține investițiile și credibilitatea financiară a statului, în timp ce capitalul autohton este împins să funcționeze cu marje tot mai mici, costuri mai mari și o fiscalitate tot mai greu de absorbit.
România este administrată în prezent de un Guvern interimar demis, iar această situație limitează substanțial capacitatea Guvernului de a modifica politica economică și fiscală, deoarece atribuțiile sale sunt restrânse constituțional la administrarea treburilor publice, până la învestirea unui nou Guvern cu puteri depline. Dar interimatul Guvernului nu suspendă economia și nici răspunderea politică pentru deciziile care au produs actuala situație fiscală.
Parlamentul funcționează, majoritățile se formează pentru adoptarea legilor, partidele care au guvernat și au votat succesiv bugetele, majorările de taxe și politicile de cheltuieli publice există în continuare, iar limitarea atribuțiilor actualului Guvern nu poate transforma lipsa temporară a unui Guvern cu puteri depline într-o suspendare a răspunderii pentru deteriorarea echilibrului dintre stat și economia privată.
Corecția deficitului era inevitabilă după acumularea dezechilibrelor bugetare, însă problema economică nu este existența ajustării, ci compoziția ei, pentru că există o diferență fundamentală între consolidarea realizată prin reducerea cheltuielilor improductive, restructurarea aparatului public și îmbunătățirea eficienței colectării și o consolidare care își extrage predominant resursele suplimentare dintr-o economie aflată deja în stagnare.
Dacă statul își reduce deficitul cu prețul diminuării investițiilor private, al consumului, al numărului de întreprinderi și al capitalului de lucru, echilibrul astfel obținut devine fragil, pentru că aceeași bază fiscală asupra căreia se sprijină consolidarea se restrânge progresiv, iar finanțarea acelorași obligații publice va trebui suportată de un număr tot mai mic de contribuabili. Aceasta este o formă economică de autoconsum, statul își finanțează prezentul diminuând capacitatea economiei de a-i finanța viitorul.
Capitalul privat are însă o proprietate pe care administrația fiscală nu o poate modifica prin lege: poate pleca, poate refuza investiția, poate restrânge activitatea sau poate înceta să mai existe, iar atunci când randamentul după taxe nu mai compensează riscul economic, nicio justificare privind necesitatea consolidării bugetare nu poate obliga antreprenorul să continue să investească.
Țara trebuie să își reducă deficitul, trebuie să își păstreze accesul la finanțare și trebuie să atragă până la ultimul euro disponibil prin PNRR, dar o economie nu poate fi administrată exclusiv prin contabilitatea deficitului, pentru că solvabilitatea reală a unui stat depinde, înainte de toate, de capacitatea economiei sale de a produce suficientă valoare pentru ca datoria, cheltuiala publică și fiscalitatea să rămână suportabile. Cele 46.283 de radieri, cele aproape 30.000 de dizolvări și creșterea insolvențelor nu trebuie transformate în instrumente de panică politică, dar nici reduse la simple fluctuații administrative până când următoarele statistici vor confirma o deteriorare și mai profundă a economiei productive.
Întrebarea pe care Parlamentul, partidele care au construit politica fiscală a ultimilor ani și viitorul Guvern cu puteri depline trebuie să o trateze înaintea următoarei majorări de taxe este simplă, dacă pentru a reduce deficitul continuăm să consumăm capitalul, lichiditatea și profitabilitatea celor care finanțează statul, cine va mai produce veniturile bugetare pe care se sprijină toate aceste calcule?
