179080 – 01082026 – Acest Raport sintetic asupra identității naționale, identității europene și provocării populismului a produs recent o „mică furtună” în spațiul public. În timpul „micii furtuni” mi s-a cerut și mie părerea despre Raport, mai ales despre partea psihologică. Nu m-am exprimat imediat, pentru a nu amplifica „furtuna” pornită – după mine, pe alocuri exagerată, uneori chiar în dauna unor discuții serioase, fie acestea și contradictorii. Acum că „furtuna” s-a mai liniștit, iată scurtele mele considerații (mai ales că uneori am fost invocat, fără să contribui):
- Îi cunosc pe cei mai mulți din echipa de experți, inclusiv pe unul dintre raportori (profesorul Sergiu Mișcoiu), și am încredere în buna-credință și valoarea lor profesională.
- Raportul discută și despre identitatea națională, dar nu dintr-o perspectivă formal-științifică, ci una intelectuală, bazată pe reflecțiile membrilor grupului (și probabil ale altor intelectuali). Este o „Sinteză a contribuțiilor Grupului de Reflecție Strategică „România în UE””. Așa trebuie tratat Raportul, având un rol orientativ-exploratoriu, fără să pretindă că este altceva.
- Așa cum știm, identitatea națională include diverse atribute, doar unele fiind psihologice, din care, la rândul lor, unele sunt mai stabile (ex. personalitate/creativitate), iar altele mai fluctuante (ex. emoții pozitive).
- Atributele psihologice, atunci când sunt atribuite unui grup (până la o populație largă – în forma psihoculturală de națiune/popor), reprezintă generalizări statistice și trebuie să implice un cadru de referință (ex. un alt grup / o medie a grupurilor). Din acest punct de vedere, orice esențializare în logica vechii abordări de tip „volkerpsychologie” (psihologia popoarelor) este respinsă de mult în psihologie. Așa cum, pentru cei informați, genetica populațională modernă nu este legată astăzi de eugenie, nici psihologia modernă a națiunilor/popoarelor nu este legată de „volkerpsychologie”, ci de abordări noi (ex. interculturale/sociale/culturale). Mai mult, așa cum genetica populațională modernă nu trebuie astăzi să-și justifice prezența, nici psihologia modernă a națiunilor nu are ce să justifice. Această abordare, reflectată de tendințele psihologiei moderne (pe linie socială/culturală/interculturală), este una de referință astăzi și ca urmare a unei metodologii de cercetare moderne și complexe (ex. măsurători mai riguroase, eșantioane mai mari, accesul la un volum mare de date comparative, analize statistice complexe etc.).
- Din păcate, poate și din cauza psihologiei, nu există o cultură serioasă a științei psihologice moderne în societate și/sau o înțelegere a complexității extraordinare a acestei științe, așa cum avem în cazul geneticii. Această lipsă se exprimă nu doar la nivelul simțului comun, ci uneori și în anumite medii intelectuale. Așa că abordările asupra psihologiei din afara științei psihologiei sunt mult mai numeroase (și adesea greșite).
- În general, ca sfat pentru viitor în legătură cu diverse analize psihoculturale mai sistematice, aș spune așa:
-
- Atributele psihologice trebuie diferențiate între „cum suntem” vs. „cum ne credem” (autostereotip) vs. „cum vrem să fim” (model cultural-ideal și normativ). Altfel, pot apărea confuzii importante.
- Formulările cu referire la acestea trebuie să fie făcute cu grijă, pentru a se evita interpretări și critici esențialiste – venite din necunoaștere, din teama justificată a activării unor modele depășite care au făcut rău în trecut sau intenționat gândite să genereze controverse. Astfel, să evităm formulări precum „Românii sunt Y”, mai ales dacă nu sunt puse în context, și să angajăm explicit formulări precum „În/Prin raportare la cadrul de referință X, românii au tendința statistică să fie Y”.
- Când vorbim de psihologie, dacă nu suntem psihologi, să invocăm mai explicit rezultatele specialiștilor în domeniu și/sau să-i implicăm direct în demers.
