EDITORIAL SORIN ROSCA STANESCU
Armata terestră a Rusiei a pus piciorul pe pământul Siriei. Invazia a început. Pretextul este Statul Islamic. Putin declara ritos că are drept obiectiv distrugerea noului Califat, condus de Abu Bask al-Baghdadi. Şi de aceea îl susţine pe Bashar al-Assad. Iar Statele Unite se gândesc. Analizează. Luni, Obama va avea cu Putin o discuţie pe această temă. Între timp, ruşii avansează.
Este politica faptului împlinit. Cea care a ghidat Moscova, dacă ne amintim, şi în timpului războiului din Iugoslavia. Când, pur şi simplu, trupele Federaţiei Ruse, fără a solicita vreun acord internaţional, au atacat terestru. Tot politica faptului împlinit a condus la anexarea abuzivă, prin încălcarea tuturor normelor internaţionale, a Peninsulei Crimeea. Şi, astăzi, din nou, politica faptului împlinit poate schimba fundamental raportul de forţe din Siria.
Natura dramatică şi explozivă a situaţiei din Siria se explică prin declanşarea simultană a mai multor tipuri de confruntări, în acelaşi spaţiu geografic. Iniţial, confruntarea între regimul Assad şi o parte o populaţiei care, prin organizaţiile societăţii civile, a încercat să suprime un regim considerat dictatorial. Regimul a ripostat cu cruzime. Pe acest fond, apare o a treia forţă, cea cunoscută sub numele de Statul Islamic. Şi pe un teritoriu vast, care cuprinde o parte a acestei ţări, precum şi o parte a Irakului, este constituit noul Califat. Care are armată şi resurse proprii, precum şi un mod de organizare şi de promovare extrem de modern şi de dinamic. Cetăţenii obişnuiţi sunt prinşi ca într-un cleşte în aceste conflicte armate, fără sfârşit, şi desfăşurate cu multă cruzime astfel încât, este declanşat “Marele exod”.
Pentru Moscova, situaţia din Siria, dar şi ofensiva Statului Islamic constituie o mare oportunitate. Atât financiară, întrucât regimul Assad este dotat contracost cu armament şi echipament militar rusesc, cât şi geopolitică. Vladimir Putin are prilejul să devină, dacă ştie cum să-şi manevreze cartea, un mare jucător în zonă. În inima Orientului Apropiat.
Se pune însă întrebarea, de bun simt: oare de ce, în condiţiile în care principalul inamic declarat al democraţiilor euro-atlantice este Statul Islamic, Washington-ul nu susţine, sub nicio formă, intervenţia Moscovei? Singurul motiv invocat la nivel oficial este faptul că regimul Assad este de tip dictatorial şi s-a făcut vinovat de oprimarea propriei populaţii. Dacă nu ar interveni în joc combinaţii sofisticate de tip geopolitic atunci, Departamentul de Stat al Statelor Unite ar trebui să cântărească lucrurile şi să stabilească care este răul cel mai mic. Să sprijini regimul Assad pentru a-l ajuta să distrugă Statul Islamic? Să susţii Statul Islamic pentru a-l ajuta să dărâme regimul Assad? Sau să susţii o a treia forţă, destul de inconsistenţă, a combatanţilor care luptă atât împotriva regimului Assad, cât şi împotriva Statului Islamic? În paranteză fie spus, acest al treilea scenariu s-a şi consumat de altfel, dar fără niciun fel de succes. Cele trei soluţii posibile pot fi luate în calcul, desigur, doar în condiţiile în care Occidentul nu decide o intervenţie directă armată, terestră, în profunzimea teritoriului sirian.
Ce ar putea, ţinând cont de circumstanţele de mai sus, să discute Obama cu Putin în întâlnirea care urmează să aibă loc luni? Este clar că atât preşedintele american, cât şi preşedintele Federaţiei Ruse vor continua, şi în timpul dialogului şi după, să joace fiecare aceeaşi carte.
Dar care este, totuşi, cartea câştigătoare? În absenţa unei ofensive decisive împotriva Statului Islamic, situaţia din Siria va scăpa şi mai mult de sub control. Iar “Marele exod” va deveni apocaliptic. O ofensivă aeriană, indiferent cât de dură ar fi şi indiferent de tehnologia aplicată, nu va distruge Statul Islamic. În loc să fie ucişi combatanţii, va fi ucisă populaţia civilă. Iar numărul luptătorilor noului Califat, în loc să scadă, va creşte. Aşadar, singura soluţie este o ofensiva terestră.
Exact ceea ce face, în acest moment, Federaţia Rusă. Exact ceea ce nu vor să facă sau nu pot să facă democraţiile occidentale. De ce Putin vrea şi poate, şi de ce ceilalţi, chiar dacă vor, nu pot?
Explicaţia nu este greu de dat. Democraţiile occidentale, respectând normele pe care le-au promovat, nu pot invada terestru un stat care nu este atacat niciodată, în mod direct, decât în condiţiile unui acord al Consiliului de Securitate ONU. Care funcţionează conform regulii consensului. Dar consensul, acolo, nu poate fi obţinut. Pentru că se opun Rusia şi China. În aceste condiţii, Statele Unite şi aliaţii săi nu pot interveni terestru.
Dar atunci se pune întrebarea: cum de pot interveni aerian? De ce un stat poate fi atacat cu aviaţia şi nu poate fi atacat terestru, în ambele situaţii invocându-se – dar în sens contrar – acelaşi pachet de legi internaţionale. Ei bine, la această întrebare eu unul nu am niciun răspuns.
La fel cum nu am vreun răspuns la o altă întrebare. De ce dacă Federaţia Rusă doreşte, aşa cu spune, distrugerea Statului Islamic, ea se opune, la Consiliul de Securitate, unei decizii în acest sens? Doar fiindcă Putin doreşte, cu tot dinadinsul, să-l ajute pe Assad? Greu de presupus.
Discuţia de luni, dintre cei doi lideri de la Washington şi Kremlin este total inutilă. Şi nu face decât să prelungească dubla dramă a poporului sirian şi irakian.
