139169 – 18082015 – Decenii intregi, guvernele din toata lumea au cautat un mod prin care sa tina preturile sub control, in cele din urma rolul fiind asumat de bancile centrale prin politici care vizau atingerea tintelor prestabilite ale inflatiei, astfel incat sa asigure stabilitatea preturilor si a valutelor nationale.
In prezent insa, teama revine in actualitate pe masura ce nivelul inflatiei scade in mod alarmant la nivel global, remarca Thomas Hirst, unul din expertii Forumului Economic Mondial, notează Business24.ro.
Intr-un discurs tinut de guvernatorul Bancii Angliei in martie, acesta observa si el ca pericolul deflatiei se extinde in toata lumea.
„Indicele preturilor a crescut sub nivelul de 16-18 procente necesar pentru atingerea inflatiei de 2% in randul economiilor mari. 11 dintre aceste tari se confrunta deja cu o inflatie sub 1%”, a declarat guvernatorul Mark Carney.
Partial, declinul inflatiei reflecta tocmai succesul obtinut de bancile centrale in limitarea ascensiunii preturilor.
Independenta de care s-au bucurat bancile centrale in raport cu guvernele tarilor in stabilirea ratei dobanzilor a fost instrumentul prin care s-a sustinut un nivel stabil al inflatiei in concordanta cu realitatea de pe piata muncii.
In mare parte, economistii si-au indeplinit misiunea, chiar daca nu au diminuat total impactul ciclurilor economice asupra inflatiei si a fortei de munca.
Numai ca in timp piata muncii a evoluat si ea. Miscarea sindicala din mediul privat s-a disipat si odata cu ea a disparut procedura negocierilor colective care statea la baza spiralei de crestere a salariilor si preturilor.
Locul gol lasat de sindicate a fost acoperit cu o legislatie a salariului minim si de o forta de munca ocazionala, din ce in ce mai flexibila la schimbarile economice.
Evenimentele par sa demonstreze ca zilele in care cresterea salariilor evolua in raport direct cu cresterea preturilor par sa fi apus, desi sunt destule voci care blameaza inclusiv flexibilitatea fortei de munca pentru cocktailul toxic de stagnare a salariilor si diminuare a investitiilor.
Nu este o presiune care se resimte doar la nivel de inflatie, ci si asupra cresterii economice.
Cu alte cuvinte, odata ce companiile decid sa angajeze lucratori slab platiti in loc sa investeasca in noi tehnologii, productivitatea scade si odata cu aceasta si potentialul de crestere a PIB-ului in respectiva economie.
Un alt factor cheie in acest proces il reprezinta rapida ascensiune a economiilor emegente in piata globala, in special China.
Inca de la semnarea Acordului General pentru Tarife si Comert (GATT) si de la aderararea Beijingului la Organizatia Mondiala a Comertului, piata globala a muncii s-a confruntat cu o infuzie masiva de marfuri.
Acestea au ajutat la mentinerea unui ritm de crestere redus al salariilor, dar, in unele cazuri, au provocat si o reducere a pretului bunurilor sau chiar si a serviciilor.
Presiunea pusa pe preturi a compensat impactul consumului pe credit, atat de intalnit in economiile occidentale in perioada 1990-2000, permitand bancilor centrale sa atinga pragul dorit al inflatiei, chiar si cu un dezechilibru inregistrat intre cererea interna ridicata si o piata a muncii restransa.
Pe de alta parte, avantul investitional al Chinei, ca raspuns la criza economica globala din 2008 se arata la fel de periculos.
Bula de investitii, prin care s-a ajuns la supraproductie, se dovedeste periculos de ineficienta, China confruntandu-se acum si cu stagnarea cererii interne.
In prima faza efectele acestei politici s-a resimtit in piata de materii prime, scaderea cererii de pe pietele emergente ducand in final si la declansarea razboiului petrolului intretinut intre OPEC si Statele Unite.
O lume cu o inflatie scazuta este exact lucrul de care economia globala nu are nevoie in acest moment.
Desi nivelul datoriei publice inregistrate de statele incercate din plin de criza economica a scazut in ultimii ani, la nivel global se constata o crestere a gradului de indatorare, intretinuta tot de economiile emergente.
Inflatia redusa si o crestere economica anemica la nivel global pot avea ca rezultat accelerarea ritmului de indatorare a unor tari, in acelasi timp dictand si o politica de mentinere a dobanzilor de referinta la un nivel apropiat de 0%.
Aceasta ar putea limita puterea bancilor centrale de a face fata unor noi socuri economice.
Iar acestea nu pot fi evitate decat prin coordonarea eforturilor de a intretine redresarea economica post-criza si limitarea gradului de indatorare in economiile emergente. – PROMPT MEDIA
